Trăsăturile specifice ale personajului modernist.
Ambasadorii de Henry James / Spre far de Virginia Woolf / Ulisse de James Joyce
În proza veacului al XX-lea, modernismul se manifestă prin mutaţii, prin sfera
problematicii, adică substituirea problematicii sociale şi morale cu domeniul
psihologicului şi cu problematica existenţialităţii şi mai ales prin inovarea formulelor
estetice, prin abandonarea tiparelor narative tradiţionale: naraţiunea heterodiegetică,
perspectiva omniscienţei, structurarea cronologică a diegezei, sau construcţia logică a
subiectului.
Proza modernă cultivă introspecţia şi retrospecţia, analiza conştientului
şi a zonelor abisale ale fiinţei, subconştientul și inconştientul. Canonul modernităţii
impune o literatură a autenticităţii care adoptă frecvent principiul memoriei
involuntare, pluriperspectivismul, construcţia narativă, discontinuitatea narativă,
inserţiile, structurile deschise. Personajele prozei sec. al XX-lea nu mai reprezintă
tipologii sau caractere de tip balzacian ci ipostaze esenţiale ale omului modern:
fragilitatea fiinţei umane în fața neantului, angoasa existențială, solitudinea, alienarea,
spaima de moarte. Frecvent, eroii nu mai sunt construiţi ca individualităţi
"coerente"având o identitate vagă.
Monologul interior constă în notarea gândurilor
unui personaj în asocierea lor liberă, fără nici o ordonare logică, aşa cum vin ele în
minte, într-un flux neîntrerupt al conştiinţei. Acest procedeu literar are ca bază
teoretică legea psihologică a asociațiilor libere. Literatura de limbă engleză utilizează
ca sinonim al monologului interior sintagma "stream of consciousness" tradusă prin
„flux al conștiinței”, și care a fost creată de psihologul William James. Monologul
interior îşi găsește echivalentul în metoda psihanalitică a exprimării fără discriminare
1
a tuturor gândurilor care vin în minte şi, care îşi propune să exprime funcţionarea
gândirii şi absenţa controlului raţiunii. Ca orice procedeu literar, monologul interior
presupune o elaborare şi este construit după modelele realului, dar pe structura
literarului, el nefiind o simplă transcriere a realităţii, ci o ficţiune menită să sugereze
realitatea cu maximă autenticitate.
În romanele lui Joyce sau în cele ale Virginiei Woolf, tema centrală este timpul şi nu
de puţine ori, timpul rămâne unic personaj. În abordarea ei, romancierul s-a inspirat
din filozofia lui Bergson, pe care a interpretat-o însă într-un mod original. Henri
Bergson demonstra că, pentru a înţelege timpul, inteligenţa l-a fragmentat în unităţi
exacte (ore, minute, secunde), utile în ştiinţă şi în viaţa practică, dar neputând
exprima adevărata esenţă a timpului, care este durată, flux continuu, devenire
neîntreruptă, imposibil de divizat în unităţi egale. Fiecare minut este diferit de cel
dinaintea lui, fiind influenţat de trăirile conţinute de acesta şi pregătind in continuare
sentimentele şi evenimentele din momentul sau minutul următor. Tot aşa, stările de
conştiinţă nu se delimitează clar una de alta ci se contopesc într-o structură
superioară, după cum sunetele muzicale distincte alcătuiesc o melodie. Timpul
cronometric este abstracţie, convenţie pură, numai durata este vie, concretă şi
creatoare. Dar în vreme ce timpul este acelaşi pentru toată lumea, trăirea duratei
diferă de la o persoană la alta.
Romanul s-a străduit timp de două secole să fie cât mai verosimil. Romanul tradiţional
rezuma doar în câteva rânduri discuţii sau frământări sufleteşti ale personajelor și insista
asupra acțiunii. Romanul modern îndeosebi tinde să separe analiza reacţiei exterioare de
cea a dinamicii interioare a personajului, privite unitar de literatură anterioară. De aici importanța fluxului conștiinței, a memoriei involuntare, a procedeelor de relativizare a percepției şi a naratiunii.
2
Promotorii noului roman, Marcel Proust, Kafka, James Joyce, au teorizat pulverizarea
personajului în stări de conştiinţă, in manifestări de comportament, jocul aparenţăesenţă,
ambiguitatea faptelor şi caracterelor. Astfel, pe parcursul evoluției romanului,
personajele literare au evoluat trecând de la simplu la complex, punându-se accent nu
pe intrigă şi acţiune ci pe personaj, pe agentul care declanşează evenimentele și
aglomerarea întâmplărilor externe, ceea ce duce la descoperirea romanului vieţii
interioare. Valoarea unui roman nu poate fi definită fără a vorbi de personajele sale
căci ele reprezintă unul din elementele fundamentale ale operei literare. Personajul
modern este evidenţiat prin simboluri, metafore, expresii ale unei viziuni inedite
asupra existenţei, având ca principale preocupări sondarea vieţii intime şi a zonelor
abisale ale fiinţei.
Atât din punct de vedere cronologic cât şi din punct de vedere al
tehnicii narative, H. James aparţine aşa numiţilor romancieri de tranziţie, situaţi între
perioada victoriană dominată de Dickens, Thackeray, G.Eliot şi cea a romanului
experimental al lui J. Joyce, V. Woolf. Alături de Conrad, de Forster, el inaugurează
în roman o detaşare parţială de mijloacele tradiţionale. În romanul Ambasadorii,
autorul şi naratorul reprezintă voci distincte, naratorul are o biografie bine stabilită,
și avem un personaj în carne şi oase. Totuşi James rămâne fidel ideii că romanul
trebuie să aibă o acţiune unitară şi interesantă, care să se desfăşoare tinzând spre
rezolvarea unei tensiuni conflictuale. El rămâne de asemenea fidel procedeului de a
realiza această acţiune prin intermediul personajelor. Acestea dobândesc în romanele
sale o consistenţă şi o coerentă care le reliefează atât prezenţa fizică cât şi
configuraţia sufletească. Ceea ce modifică substanţial James din tradiţia romanului
este modul de a nara sau de a prezenta acţiunea. Astfel, în Ambasadorii, retrăgând în
fundal sau eclipsând povestitorul, cea mai mare parte a naraţiunii se realizează
3
imediat, prin intermediul personajului central, Lambert Strether. Acesta, om la 55 de
ani, văduv, dotat cu inteligență și cu o putere de observaţie ieşite din comun dar și cu
un puternic simţ moral este prin natura sa meticulos și extrem de scrupulos. Apăsat de
conştiinţa eşecului, lucrează ca redactor al unei reviste cu profil cultural-moralreligios
ce apare într-un oraş obscur – Woolet – din Noua Anglie. Îi are în preajma sa
pe vechiul său prieten Waymarsh, puritan, închistat şi negativist cu privire la Europa
şi pe domnişoara Maria Gostrey, posesoare a unui caracter elenic, judecător prompt şi
sfătuitor ideal care îl călăuzeşte un timp pe Strether pas cu pas ajutându-l sa se
orienteze.
Atitudinea acestuia este întotdeauna aceea a unui om concentrat, veşnic în alertă.
Strether se expune, adulmeca, aşteaptă, receptează, aruncă o întrebare, îşi permite un
raspuns, nu se jenează să se mire, nu se simte umilit când recunoaşte că nu înţelege
ceva. Pretutindeni între Strether şi semeni se creează punţi de comunicare. Pentru a
descoperi sau a regăsi şi a pune în evidenţă adevărul, binele, frumosul, Strether face
perpetuu recurs la tribunalul conştiinţei. Rememorând, reevaluând în solitudine
faptele, Strether repotențează rezultatele confruntării sale directe cu realitatea. Iată de
ce acesta ne apare ca un personaj demn de încredere, pe care ne putem bizui, un
cârmaci ideal prin meandrele povestirii, un povestitor a cărui autoritate şi al cărui
ascendent moral asupra noastră îl aşează în afara oricărui dubiu şi oricărei îndoieli în
ceea ce priveşte claritatea, acurateţea şi imparţialitatea versiunii pe care ne-o prezintă.
O parte a acestui efort susţinut este preluat totuşi de vocea autorului-povestitor. Ea nu
dispare complet din romanele lui James, numai că nu mai este arbitrul necontestat,
deplin stăpân pe situaţii ca în romanul tradiţional, unde îşi permitea să dea verdicte,
să claseze sau să devină guraliv şi pisălog. La James în primul rând autorul în postura
4
de narator încetează să mai fie omniscent şi omniprezent. El rămâne ca un fel de calfa
trebăluind pe lângă spiritul personajului central, preluând o serie de funcţii mai puţin
importante: descrieri de cadru, rezumatul acţiunii atunci când acţiunea nu este
suficient de semnificativă spre a mai fi prezentată integral şi direct şi ceea ce este
important de adăugat, acest tip de narator, vocea autorului, intervine spre a descrie şi
a califica acţiunile şi reacţiile naratorului principal, Strether. Vocea autoruluipovestitor
se îndoieşte pe jumătate de ceea ce afirmă, se întreabă, face și avansează
tot felul de supoziţii, astfel lasă locul integral protagonistului, care în acestă ipostază
vorbele lui căpătă o greutate sporită.
Continuitatea mintală nu dispare - este vorba de conştiinţa lui Strether - însă în cadrul
ei evenimentele se profilează cu o claritate nealterată şi unică în ansamblul
romanului. Putem să insistăm asupra felului în care produce James această impresie
de claritate, în pofida faptului că are de-a face cu un material foarte complicat.
Complicat fiindcă se referă nu numai la conştiinţa lui Strether, ci şi la modul în care
se reflectă în ea conştiinţa altor personaje, toate împreună trecând printr-un proces
rapid de schimbare şi adaptare. Metoda lui James se caracterizează prin impunerea
ordinii logice - şi deci a cronologiei – în faţa proceselor mintale care sunt intuitive şi
parţial sincronizate. El înfăţişează direct reacţiile şi acţiunile suprapuse ale
personajelor implicate încât putem să le distingem fără dificultate şi totodată să
urmărim succesiunea cauză-efect. Celelalte personaje constituie şi ele tot atâţia indici
de luat în seamă în evaluarea globală.
D-na Vionnet este un fel de eroină a cărţii. Ea dobândeşte acces la un mare adevăr al
vieţii într-un moment dureros, când e nevoită să-şi recunoască înfrângerea
iremediabilă pe toate planurile şi a aspiraţiilor ei. Strether descrie locuinţa doamnei
5
de Vionnet si în parte pe ea: „Curtea oferea o largă perspectivă, evocand prietenului
nostru tradiţia traiului izolat de mulţimi, liniştea spaţiilor vaste, solemnitatea
distantelor şi a contactelor personale. Neobositul său spirit de observaţie recunoscuse
că stilul nobil şi simplu al casei aparţinea unei alte epoci, şi că în luciul imemorial al
largii scări ceruite, în acele fine boiseries, medalioane, muluri ornamentale, oglinzi şi
în imensele spaţii libere din salonul tapetat în tonuri de gri, unde fusese condus, trăia
vechiul Paris, pe care-l căuta tot timpul, uneori simţindu-i puternic prezenţa, alteori,
şi mai puternic, lipsa. La început doamna de Vionnet îi făcu impresia unei fiinţe
înconjurate de comori, nu vulgar acumulate, ci moştenite, îndrăgite, pline de farmec."
(Henry James, Ambasadorii, VI, pag209 Editura Rao, 2011 )
Tot Strether îi spune doamnei de Vionnet cînd se văd pentru ultima oara:
„El nu putu răspunde, după un moment, decat repetand cuvintele domnişoarei
Barrace: - Sunteti minunată." ( Henry James, Ambasadorii, XII, pag 473 Editura
Rao, 2011 )
Doamna Vionnet, o contesă fermecătoare şi cultivată, viza în opinia unora, probabil, o
eventuală căsătorie între Chad şi fiica sa, Jeanne.
La sfîrşitul romanului, cand îi explică Mariei de Gostrey „temeiul" modului său de a
se comporta, Strether face următoarea observaţie:
„— Baza îmi părea să fie tocmai ce reprezenta frumuseţea ei.
— Frumuseţea persoanei ei?
— Ei bine, frumuseţea ei din toate punctele de vedere. Impresia pe care o face. E atat
de variată şi totuşi atît de armonioasă..." ( Henry James, Ambasadorii, XII, pag.482
Editura Rao, 2011)
6
La Chad, se poate observa treptat că dincolo de lustrul unui dresaj social, a unui
zâmbet nuanţat după circumstanţă, a unei uşurinţe de a înnoda şi deznoda relaţii, se
află o searbădă sărăcie spirituală, o incapacitate afectivă, o carenţă morală şi instincte
egoist-acaparatoare a credulilor. Strether este gata să identifice aceeaşi virtute,
frumuseţea socială, pană şi în lucrurile mărunte, cum ar fi modul în care îşi face Chad
apariţia în lojă la teatru: „In viaţa lui nu văzuse un tînăr intrînd într-o lojă la ora zece
seara; şi dacă înainte de asta ar fi fost întrebat cum s-ar cuveni să se comporte într-o
astfel de împrejurare, nu ştiu dacă ar fi putut răspunde. Cu toate astea, era evident
pentru el că Chad se comportase minunat; fapt care însemna implicit (nu era greu de
observat) că tînărul ştia, învăţase cum să se comporte."(Henry James, Ambasadorii,
III, pag.131 Editura Rao, 2011).
Doamna Newsome este o prezenţă stăruitoare, o voinţă care întruchipează de fapt un
întreg set de valori puritane ce planează perpetuu în atmosfera romanului. Ea
acționează din umbră şi de la distanţă, declanşând în fiecare dintre protagonişti teama
sau respectul faţă de convenţiile tradiţionale.
Din discutia dintre Strether și Maria de Gostrey reiese neputința lui inițială de a
descoperi adevărata natura a relației dintre Chad și doamna Vionnet:
..Ceea ce înţeleg, ceea ce am înţeles, replică Maria, este că ați reușit să îmbrăcaţi
elegant chiar şi castitatea. Aţi fost minunat, splendid, aşa cum am mai avut onoarea să
vă spun: dar dacă vreţi să ştiţi, mărturisi ea cu tristeţe, n-am ştiut niciodată exact ce
anume gîndeați. Au fost momente, explică ea, cand mi-aţi făcut impresia unui superb
cinic, şi altele cand mi-aţi părut nespus de vag." (Henry James, Ambasadorii, XII,
pag 482 Editura Rao, 2011)
Este oare într-adevăr posibil, de pildă, să iubești destul Parisul, fără să-l iubești mai
7
mult? Într-adevăr, Parisul, mai mult ca oricare dintre oraşele lumii, reprezintă acel
exces de prilejuri de a veni în contact cu istoria, cu tradiţia şi cu arta. Parisul
dobândeşte în paginile Ambasadorilor lui James poate cea mai subtilă şi magnifică
evocare din câte i s-au dedicat vreodată de măiestria şi talentul unui observator
poposit de pe alte meleaguri. Parisul deci, avea să-l fascineze pe Strether, picurandui-
se în suflet cu acel farmec aparte care face din el o a doua patrie. O seară pariziană
la limita dintre primăvară şi vară îi dăruie lui Strether momentul lucidităţii supreme,
momentul adevărului şi al curajului.
Virginia Woolf, nascută la Londra în ianuarie 1882, a fost o scriitoare engleză,
eseistă, feministă, editoare şi scriitoare de poveşti, cunoscută drept una dintre figurile
moderniste literare de frunte ale secolului al XX-lea. În perioada interbelică, Virginia
Woolf a fost o personalitate marcantă în societatea literară din Londra şi membru al
Grupului Bloomsbury. Operele ei cele mai renumite includ: Doamna Dalloway
(1925), Spre far (1927), Orlando (1928) şi eseul de dimensiunea unei cărţi A Room of
One's Own (1929), cu faimosul său dicton: "O femeie trebuie să dispună de bani şi de
o cameră separată, dacă vrea să scrie ficţiune". Woolf este considerată drept una
dintre cei mai mari inovatori ai limbii engleze. În operele sale, ea a experimentat
fluxul conştiinţei cu motivele psihologice cât şi cu cele emoţionale ale personajelor.
V.Woolf este o analistă a stărilor interioare, a învălmăşelilor de gânduri, a obsesiilor
eroului, lăsând naratorul omniscient a pătrundă în adâncimile subconştientului. Ea
acordă destul loc descrierii unor momente din viaţa eroului/eroilor şi transcrie
meticulos reacţiile şi percepţiile cele mai relevante ale acestora. Naratorul fiind
omniscient şi omniprezent, cunoaşte gândurile cele mai intime ale eroului.
8
Spre Far este o carte care distruge schema temporală a romanului tradiţional, nu
există o derulare cronologica a faptelor ci o expunere a ceea ce aduce în prim plan,
memoria. Evenimentele romanului au loc în jurul familiei Ramsay şi a vizitelor
familiei în Scoţia între anii 1910-1920. Doamna Ramsay este un personaj aparte al
romanului deoarece toţi o îndrăgesc pentru frumuseţea şi inteligenţa ei şi pentru felul
în care modelează legăturile între oameni, având o plăcere inedită de a-i impulsiona
spre căsătorie. Domnul Ramsay, pe de altă parte, este un intelectual desăvârşit şi
egocentrist, incapabil să comunice cu oamenii din jurul său şi de a-i mărturisi soţiei
sale cât de mult o iubeşte. El reprezintă masculinitatea absolută şi manifestă o nevoie
permanentă de iubire, fiind în majoritatea timpului urât de către copiii săi, în special
de James, mezinul familiei. Acestuia îi este promisă la începutul romanului o
plimbare până la Far de către mama sa, dar tatăl său şi Charles Tansley, un admirator
al modului de gândire al domnului Ramsay i-au spulberat speranţele cu repetatele
afirmaţii legate de starea proastă a vremii pentru o asemenea expediţie. Toate
personajele iau parte la discuţie, acesta constituind momentul în care se începe
explorarea personajelor în profunzime. Figura doamnei Ramsey se desprinde, faţă de
grupul care emana o înrâurire de nesatisfacţii, ura, dispreţ, având mereu un cuvânt de
înţelegere și de apreciere pentru toţi cei din jurul său. Seara se termină cu pacea și
seninătatea regăsite de către familie.
Între timp, doamna Ramsay trece în lumea de dincolo, Prue, frumuseţea familiei,
moare în urma complicaţiei naşterii şi Andrew, cel inteligent, este ucis în război.
Domnul Ramsay este foarte afectat de moartea soţiei sale, moarte care a destrămat
familia şi legăturile dintre membrii ei. Totuşi, zece ani mai târziu, domnul Ramsay
împreună cu copiii săi, Lily Briscoe şi Augustus Carmichael se întorc pe insulă.
9
Domnul Ramsay porneşte într-o excursie întârziată spre far alături de James şi
Camilla (Cam), în timp ce Lily Briscoe încearcă să termine tabloul început cu zece
ani în urmă, iar Augustus Carmichael citeşte liniştit un roman. Lily încearcă să
picteze tabloul rememorând multitudinea de impresii lăsate de doamna Ramsay şi
încearcă să obţină un adevăr obiectiv asupra acesteia şi a vieţii în sine. În acelaşi
timp, James şi Cam formează un front comun împotriva tatălui lor, o răzbunare a
anilor copilăriei lor, atitudine care se dizolvă într-un moment înduioşător tată-fiu
atunci când domnul Ramsay îl felicita pe James pentru felul în care a vâslit, iar Cam
sfârşeşte prin a-şi admira tatăl. Odată ce barca ajunge la far, Lily termină tabloul şi
realizează că execuţia şi împlinirea viziunii ei contează mai mult decât ideea de a lăsa
un fel de opera nemuritoare..
Doamna Ramsey (căreia nu îi ştim prenumele), este o persoană profundă, foarte
frumoasă (cea mai des pomenită caracteristică a ei), mamă a 8 copii şi soţia unui
universitar plicticos şi egocentrist, domnul Ramsey. Acesta, intelectual remarcabil
(din spusele celorlalte personaje) dar nesigur pe el, este mereu în cautarea simpatiei
şi compătimirea doamnelor. În afară de copiii Ramsey, (frumoasa Prue, deşteptul
Andrew, vânătorul de păsări Jasper şi juniorii James şi Cam) facem cunoştinţă cu
prietenii familiei, prieteni care se pare că sunt nedezlipiţi de ei în vacanţe. E vorba de
Carmichael, un poet, Paul şi Minta (doi tineri îndrăgostiţi pe cale să se căsătorească),
Charles Tansley, un doctorand pedant, bătrânul William Bankes, prieten vechi cu
domnul şi doamna Ramsey şi Lily Briscoe, pictoriţă. Aceasta e fascinată de doamna
Ramsey şi pătrundem în gândurile ei în timp ce o pictează pe aceasta alături de
James. Ce e interesant aici, în prima parte, este părerea doamnei Ramsey care (spre
disperarea domnului Ramsey), în timp ce-şi privea copiii spune că aceştia nu vor mai
10
fi niciodată aşa de fericiţi. Acest lucru sună ca o profeţie împlinită la finalul cărţii. Ce
m-a impresionat cel mai mult la Virginia Woolf a fost prezenţa aproape inexistentă a
dialogului, romanul centrându-se pe gândurile şi sentimentele cele mai ascunse ale
oamenilor. Este evidențiată puterea emoţiilor copiilor şi schimbările relaţiilor dintre
adulţi.
James Joyce s-a născut în 1882 în Irlanda pe care a parasit-o începutul secolului
douăzeci şi a trăit cea mai mare parte a vieţii ca emigrant, pe continentul european. A
murit în Elveţia în 1941. Cel mai cunoscut roman al său Ulysse, a fost scris între
1914 -1921 în trecere prin Trieste, Zurich şi Paris și reprezintă o versiune modernă a
epopeii lui Homer, Odiseea. Monologul interior este o caracteristică foarte importantă
a acestui roman, care a fost o adevarată revoluție fată de literatura vremii.
Reprezentând o viziune modernă, parodică, a epopeii lui Homer, "Odiseea", "Ulysse"
este o operă complexă care revoluţionează tehnica romanului, introducând modalităţi
literare ce aparţin altor genuri şi specii: poem, dramă, eseu, farsă, povestri, reportaj,
precum şi procedee care dau unor fragmente o construcţie muzicală.
Conţinutul romanului este dat de descrierea unei zile din viaţă, cu nimic ieşită din
comun, a trei locuitori din Dublin: burghezul Leopold Bloom, de profesie agent de
publicitate, soţia sa, Molly (Marion), şi tânărul Stephen Dedalus.
Punctul de plecare al romanului îl constituie ideea conform căreia fapte şi lucruri
mărunte pot avea semnificaţii mitice, astfel încât o singură zi din viaţa unui om,
aparent neînsemnat, poate simboliza viaţa oricărui om, deci a întregii umanităţi.
Scriitorul prezintă ce au gândit, ce au făcut şi ce au simţit aceste trei personaje în
decurs de o zi. În roman, "Ulysse" Leopold Bloom personajul principal, a plecat
11
dimineaţa de acasă şi s-a întors seara, după ce a trecut printr-o "Odisee" originală.
Autorul surprinde totul într-o viziune caleidoscopică. Perspectiva din care sunt privite
personajele se schimba neîncetat. xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
James Joyce mânuieşte cu o deosebită abilitate procedee noi, revoluţionând forma
epică: monologul interior, reprodus fără semne de punctuaţie, ca un flux continuu al
gândurilor; nu foloseşte litere mari; recurge la eufonie; introduce neologisme ciudate
etc. Toate acestea sunt subordonate unui singur scop: redarea cât mai fidelă a
sentimentelor, dorinţelor şi aspiraţiilor personajelor. Ulysse este o construcţie
admirabilă, dar ea a fost uşor supraapreciată de criticii din acea categorie care se
interesează mai mult de idei, de locuri comune şi de aspecte umane decât de opera de
artă ca atare. Absurditatea interpretării eronate potrivit căreia umblatul fără rost şi
aventurile de doi bani ale lui Leopold Bloom într-o zi de vară, la Dublin, ar
reprezenta o parodie exactă a Odiseei, în care agentul de publicitate Bloom deţine
rolul lui Odisea sau Ulise, un ins destul de isteţ, cea vinovată de încălcarea fidelităţii
conjugale, nevasta lui Bloom, este Penelopa/Molly, în timp ce lui Stephen Dedalus îi
revine rolul lui Telemach. Dar este mai mult decât evident că în sfera sexuală Bloom,
dacă nu se află la limita nebuniei, se manifestă cel puţin ca un caz clinic tipic de acută
preocupare sexuală, cu toate bizarele ei complicaţii posibile. El este, fără îndoială,
absolut heterosexual, dar în cadrul extins al iubirii faţă de sexul opus, Bloom se
abandonează unor acţiuni şi dorinţe care sunt cu siguranţă nişte devieri de la normă
din punctul de vedere al comportamentului animalelor.
Ulysse este compus dintr-o serie de scene construite în jurul celor trei personaje
principale. Dintre acestea, dominant este Leopold Bloom, un mic om de afaceri din
lumea publicităţii, un agent de publicitate. La un moment dat, lucra la firma Wisdom
12
Hely, papetar în departamentul sugativei, dar acum este liber profesionist, caută
contracte de publicitate şi nu o duce prea bine. Celelalte două personaje principale
sunt Stephen Dedalus, pe care Joyce l-a descris deja în „Portret al artistului în
tinereţe” (1916) şi Marion Bloom, soţia lui Bloom. Dacă Bloom este personajul
central, Stephen şi Marion sunt cele laterale în acest triptic: cartea începe cu Stephen
şi se termină cu Marion. Stephen Dedalus, un tânăr de douăzeci şi doi de ani, este
profesor la o şcoală din Dublin, savant şi poet. In anii de şcoală fusese supus rigorii
unei educaţii iezuite şi acum reacţionează violent împotriva ei, dar rămâne cu o fire
eminamente metafizică. Este o persoana destul de abstractă, un dogmatic chiar, iar
când este beat este un liber cugetător, prizonier al propriului sine, strălucit declamator
al unor aforisme dure, fragil fizic. Are o fire înverşunată iar în același timp este și
fragil și nu este niciodată vizualizat prea clar de cititor, este mai mult o proiecţie a
minţii autorului decât o fiinţă nouă, caldă, creată de imaginaţia unui artist. Criticii
tind să-l identifice pe Stephen cu Joyce în tinereţe, dar această paralelă este forţată.
Leopold Bloom, asemenea lui Ulysse, abil şi ingenios, foloseşte alte mijloace de luptă
pentru cucerirea victoriei decât vitejia şi armamentul convenţional. Asemenea
legendarului Ulysse, Leopold Bloom alege drumul, încă nestrăbătut al ideilor
novatoare. El combină temeritatea cu abilitatea şi inteligenţa "diplomatică". Iniţiativa
lui Bloom se insinuează în redacţie ca undele unui cutremur care zgâlţâie temeiurile
solide şi respectabile ale conştiinţelor confraţilor săi, ziariştii.
Marion (Molly) Bloom, soţia lui Bloom, este irlandeză din partea tatălui şi evreică
spaniolă din partea mamei. Este cântăreaţă de concert. Dacă Stephen este o persoană
cu pretenţii intelectuale, iar Bloom un om obişnuit, Molly Bloom este cu siguranţă o
filistină şi chiar una foarte vulgară. Bloom, omul comun, este mai puţin artist decât
13
Stephen. S-ar putea spune că fluxul lui mental este din când în când foarte apropiat de
al lui Stephen şi în sfârşit, Molly Bloom, în ciuda materialismului ei, în ciuda calităţii
convenţionale a ideilor ei, în ciuda vulgarităţii, este capabilă de un răspuns emoţional
bogat faţă de lucrurile superficial drăguţe din viaţă, aşa cum se dovedește în ultima
parte, în monologul ei extraordinar, cu care se termina cartea.
Partea I-a: Dedalus pe care îl cunoafgtem din primul volum al lui Joyce, a ajuns la
douazeci de ani. Profesor, cu o operă mare în pregătire, fost elev al unui colegiu
jezuit, este acum ateu. Este halucinat de rămăşiţele în minte ale filozofiei lui Toma de
Aquino îngurgitată în copilărie, de amintirea mamei care a murit şi căreia n-a vroit
să-i îndeplinească, el, ateul, rugăciunea orei de moarte. Locuieşte într-un bastion
părăsit. Freamătul marii amestecat cu meditaţii, vuiește fantomatic asupra categoriei
timpului. Dar Telemach îl cânta pe tatăl său. Tragicul şi farmecul acestei cărţi este că
tocmai Dedalus, care este partea complementară, deci opusă a lui Bloom, este condus
de o forţă oarbă spre întâlnirea din urmă.
Din punct de vedere structural, romanul este alcatuit din optsprezece capitole.
Personajele au preocupari cotidiene obisnuite. De exemplu, Leopold Bloom, pleacă
de dimineață în orafg pentru cumpărături. O lasă în meandrele somnului, pe soția sa,
Penelopa, Molly Bloom, cântăreaţa, trup moale şi cald, cuib de mângâieri adulterine.
Apoi revine, prepară dejunul şi rămâne un sfert de ceas în lecturi, reflectări şi
relaxări. Citind, hotărăşte să scrie şi el. Apoi pleacă din nou în oraş și trece pe la
postă. Citeşte afişe: oferte de colonizări în Palestina. Astfel simte îndemnul profund
și oceanic al Mediteranei. Bloom se simte Ulysse. Apoi intră în biserica în care se
oficiază slujba religioasă dinaintea înmormântării lui Dignam. Femeile din biserică,
14
reproducând într-o diversitate infinită de măşti oarbe imaginea purităţii Mariei,
Fecioara dintâi, se alătură, sub semnul credinţei, în acelaşi cor mut al adoraţiei divine.
"Erau şi în jurul lui, ici-colo, cu capetele aplecate în scapularele lor stacojii, aşteptând
să li se topească în stomacuri. Ceva cam cum e Mazzothul; un anumit fel de pâine;
azimă. Uită-te la ele. Pariez că aşa ceva le face fericite. Bombonica lor. Chiar. Da,
pâinea îngerilor i se spune. E o idee ingenioasă aici, cam ca împărăţia lui Dumnezeu,
care e în ceea ce simţi." Denunţată şarlatania prin care este întreţinută credinţa,
aceasta are un rol excesiv de pragmatic prin masca vidului unor existenţe feminine
lipsite de iubire. Această scenă ar corespunde coborârii lui Ulysse în Infern.
În biserică, în timpul slujbei, Leopold Bloom îşi desface ziarul - imaginea lumii reale
- obiect pentru a-şi proteja genunchiul pe care-l înclină în ritualul înclinării în faţa lui
Dumnezeu, pentru a nu se murdări. Dubla conotaţie a gestului trimite spre cele două
semnificaţii care se întrepătrund: Leopold Bloom îşi fereşte pantalonul de praf în
ritualul închinării şi se sustrage ritualului în sine, denunţat ca murdar prin falsitatea
lui. Gestul mai poate fi explicat şi prin refuzul evreului Leopold Bloom de a se
închina unui Dumnezeu străin, care i-a revenit prin adopţie, ca şi calitatea sa de
creştin, nefiind acesta unul şi acelaşi cu Tatăl, Dumnezeul strămoşilor săi.
Înmormântarea lui Dignam este un alt prilej de meditaţie asupra condiţiei umane,
segmentată între viaţă şi noapte.
La sfârşitul slujbei rituale de înmormântare, oficiată de preotul Sicrevy, Leopold
Bloom se ridică împachetând cu meticulozitate ziarul pe care l-a aşternut pe jos în
biserică, pentru a se feri de murdărie, cu sentimentul datoriei împlinite.
Agentul de publicitate se duce la redacţie. Aici se întâlneşte întâia oară cu Dedalus.
15
„ Prin orafgul halucinat, circula un schizofren, un orb fi o biată fiinţăa care arata
tuturora o carte poftala pe care i-a scris-o un dufgman: Pezevenghe. Biblioteca
oraşului.” Apoi iarăşi se întâlneşte cu Dedalus care discuta cu bibliotecarul şi cu
prietenii despre Shakespeare şi furnizează o interpretare a spectrului tatălui lui
Hamlet. Bloom venise să privească statuetele antice: „câine senzual. Rotunjimi moi şi
calde. Molly născută la Gibraltar. Mediterană şi Calypso.” Trece cortegiul
guvernatorului în faţa unei bodege în care va intra şi Bloom. Scena aceasta simetrică
cu scena sirenelor din Odysseia, a turburat sângele dactilografelor care au transcris-o.
Au loc peregrinari dintr-o cafenea în alta. Apoi, întâlnim cetaţeanul (anonim) furios,
care descoperă originea semită a lui Bloom. ÎI înjură, aruncă cu o cutie de biscuiţi
după el: imediat seismografele înregistrează cutremur. Căci cetăţeanul este
transpunerea giganticului Ciclop; şi precum în Blomer, Ciclopii trăiesc într-o ţară cu
vegetaţie luxuriantă, toate persoanele prezente au nume de plante. Ecranul se
luminează pe malul mării. Trei fete, doi copilafgi zburdalnici fi un bebe, şi o fată care
îl aţâţa pe Bloom până la erecţie S-a lăsat seara, rachetele serbării din oraş se ridică,
fetele pleacă. Una rămâne, se apleacă pe spate ca să vadă rachetă şi îi arată picioarele.
Bloom rămâne cu ochii țintiți la ea. Fata pleacă. E şchioapă. Deziluzie. Leopold
Bloom se îndreaptă spre un sanatoriu unde aşteaptă să nască o cunoştinţă de a lui.
Aici se întâlneşte cu Dedalus şi colegii lui. Şi tinerii discută chestii de biologie şi
„porcării”. Şi la urmă, când răsună strigătul de dezlegare al lăuzei, totul se
transformă: circulă fantome, apare doctorul şef, dispare, apare imediat într-o uşă
opusă. Şi fantasticul se termină într-o evadare intempestivă spre cartierul bordelurilor.
Capitolul bordelului este scris în formă de teatru expresionist. Aici halucinaţia, savant
preparată în cursul întregului volum, ajunge la paroxism. Personajele şi decorurile se
16
schimbă ca în vis, oameni monştri, felinare, ies din pâcle şi dispar pentru că sunt
viziunile materializate, proiectate în exterior, ale lui Bloom. Aici iese la iveală toată
elaborarea psihică intens refulată în timpul veghei diurne, răsărită pe ici pe colo în
timpul monologului interior, în chip de frânturi. Scene de stradă într-un cartier
suspect. Apoi bordel, prostituate, prietenii. Nenumărate apariţii. Toţi oamenii înâlniţi
în timpul zilei sunt proiectaţi de mintea fierbinte a lui Bloom pe fondul lugubru al
nopţii. Nenumărate asociaţii, dintre cele mai neprevăzute, aduc mereu alte personaje
în scenă, fiecare cu limbajul lui, de birjar, prostituată sau soldat. Dar pasajul cel mai
caracteristic este acela al desexualizarii lui Bloom. Parcă sub hipnoza proprietăresei
bordelului, Bloom îşi schimba sexul, devine femeie şi este posedat de Bello
(întreţinătoarea) care a devenit bărbat. Apoi hipnoza se ridică. Ieşind pe stradă, alte
halucinaţiuni. Bloom se vede împărat. Apoi Messia. Apoi demascat, este bătut.
Între timp Stephen Dedalus s-a luat la bătaie cu nişte soldaţi şi e rănit. Bloom se
trezeşte şi îl ia cu el. Aici începe a treia parte. Întoarcerea la Ithaka. Mai întâi descind
într-un birt de vagabonzi. Dedalus e mort de oboseală. Îl ia cu el acasă. Iarăşi un
capitol ciudat: în faţa fiecărui aliniat o întrebare, ca la procese verbale, la care se
răspunde. Aici se lămuresc toate chestiunile de caracter, de talente şi de avuţie. Apoi
Dedalus pleacă. Bloom îl conduce până la poartă şi înainte de a se despărţi, oficiază
împreună ceea ce Rimbaud explică astfel:
«Je pisse vers les cieux bruns tres haut et tres loin,
— Avec l assentiment des grands heliotropes».
Ultimul capitol este cea mai sugestivă scriptă contemporană.
Simetric scenei din bordel, acest capitol de încheiere, scris fără interpuncţie, este
monologul interior al nevestei lui Bloom, - asociaţiuni din viaţa erotică trecută şi
17
prezentă, nenumărâţi amanţi, (Bloom, soţgul, enumără vreo 24). Reverii înainte de
somn; amintiri din tinereţe când un locotenent se masturba în batistă. Sodoma şi
Gomora. Şi cartea termină cu evocarea primului sărut al lui Molly Bloom, la
Gibraltar.
În urma descrierilor de mai sus a personajelor se desprind următoarele caracteristici
ale personajului modern: parcurge un proces de dez-eroizare, în senul unei rupturi
între calităţile sale şi evenimentele în care este implicat; este urmărit cu precădere în
planul vieţii interioare. Traseul său refuză încadrările tipologice determinate social,
psihologia lui este surprinzătoare, complicată, imprevizibilă, actele lui sunt adeseori
aparent inexplicabile în raport cu psihologia comună. Relaţia lui cu lumea stă sub
semnul tensiunii şi exprimă refuzul normelor ei. Evoluează sau are faţete multiple, se
oglindeşte diferit în cele din jur. Personajul are un rol fundamental în creaţia literară.
Operele rămân vii în mintea cititorului prin personajele lor, personaje capabile să-şi
impună identitatea și să fixeze evenimentele şi ideile realităţii. Deseori, cititorii s-au
identificat cu personajele; acestea trăiesc, luptă, suferă, înving şi sunt învinse; sunt
asemenea oamenilor.
Bibliografie:
Abisul interior. Studiu de caz: Monologul interior
Ambasadorii - Henry James
Ulysse – James Joyce
Spre far – Virginia Woolf
In proza veacului al XX-lea, modernismul se manifestă prin mutaţii, prin sfera
problematicii, adică substituirea problematicii sociale şi morale cu domeniul
psihologicului şi cu problematica existenţialităţii şi mai ales prin inovarea formulelor
estetice, prin abandonarea tiparelor narative tradiţionale: naraţiunea heterodiegetică,
perspectiva omniscienţei, structurarea cronologică a diegezei, sau construcţia logică a
subiectului. Proza modernă cultivă introspecţia şi retrospecţia, analiza conştientului
şi a zonelor abisale ale fiinţei, subconştientul și inconştientul. Canonul modernităţii
impune o literatură a autenticităţii care adoptă frecvent principiul memoriei
involuntare, pluriperspectivismul, construcţia narativă, discontinuitatea narativă,
inserţiile, structurile deschise. Personajele prozei sec. al XX-lea nu mai reprezintă
tipologii sau caractere de tip balzacian ci ipostaze esenţiale ale omului modern:
fragilitatea fiinţei umane .n fața neantului, angoasa existențială, solitudinea, alienarea,
spaima de moarte. Frecvent, eroii nu mai sunt construiţi ca individualităţi
"coerente"av.nd o identitate vagă. Monologul interior constă .n notarea g.ndurilor
unui personaj .n asocierea lor liberă, fără nici o ordonare logică, aşa cum vin ele .n
minte, .ntr-un flux ne.ntrerupt al conştiinţei. Acest procedeu literar are ca bază
teoretică legea psihologică a asociațiilor libere. Literatura de limbă engleză utilizează
ca sinonim al monologului interior sintagma "stream of consciousness" tradusă prin
„flux al conștiinței”, și care a fost creată de psihologul William James. Monologul
interior .şi găsește echivalentul .n metoda psihanalitică a exprimării fără discriminare
a tuturor g.ndurilor care vin .n minte şi, care .şi propune să exprime funcţionarea
g.ndirii şi absenţa controlului raţiunii. Ca orice procedeu literar, monologul interior
presupune o elaborare şi este construit după modelele realului, dar pe structura
literarului, el nefiind o simplă transcriere a realităţii, ci o ficţiune menită să sugereze
realitatea cu maximă autenticitate.
In romanele lui Joyce sau in cele ale Virginiei Woolf, tema centrală este timpul şi nu
de puţine ori, timpul răm.ne unic personaj. .n abordarea ei, romancierul s-a inspirat
din filozofia lui Bergson, pe care a interpretat-o .nsă .ntr-un mod original. Henri
Bergson demonstra că, pentru a .nţelege timpul, inteligenţa l-a fragmentat .n unităţi
exacte (ore, minute, secunde), utile .n ştiinţă şi .n viaţa practică, dar neput.nd
exprima adevărata esenţă a timpului, care este durată, flux continuu, devenire
ne.ntreruptă, imposibil de divizat .n unităţi egale. Fiecare minut este diferit de cel
dinaintea lui, fiind influenţat de trăirile conţinute de acesta şi pregătind in continuare
sentimentele şi evenimentele din momentul sau minutul următor. Tot aşa, stările de
conştiinţă nu se delimitează clar una de alta ci se contopesc .ntr-o structură
superioară, după cum sunetele muzicale distincte alcătuiesc o melodie. Timpul
cronometric este abstracţie, convenţie pură, numai durata este vie, concretă şi
creatoare. Dar .n vreme ce timpul este acelaşi pentru toată lumea, trăirea duratei
diferă de la o persoană la alta. Romanul s-a străduit timp de două secole să fie c.t mai
verosimil. Romanul tradiţional rezuma doar .n c.teva r.nduri discuţii sau frăm.ntări
sufleteşti ale personajelor și insista asupra acțiunii. Romanul modern .ndeosebi tinde
să separe analiza reacţiei exterioare de cea a dinamicii interioare a personajului,
privite unitar de literatură anterioară. De aici importanța fluxului conștiinței, a
memoriei involuntare, a procedeelor de relativizare a percepției şi a naratiunii.
2
Masterand Roscan Pellegrini Nicoleta
Curs – Innoiri ale discursului narativ
in literatura
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu